Aş fi vrut să nu fiu obligat să scriu despre opoziţie. Pur şi simplu trăiesc senzaţia că, oricât de puţin aş adnota pe marginea absurdului în care se bălăcesc (fuduli) cei din opoziţie, le fac lor şi susţinătorilor lor o concesie care mă poziţionează în stare de dezamăgire faţă de sinele meu. Totuşi, ceea ce se întâmplă în Partidul Social Democrat de o vreme încoace este atât de aberant, încât, iată, nu pot să mă mai abţin de la a scrie câteva rânduri despre ei.

Faptul că în interiorul Partidului Social Democrat există telurice mişcări pentru stabilirea ierarhiilor, nu are niciun fel de importanţă. Decapitări ale unor membri (omnipotenţi până mai ieri, căzuţi în dizgraţie azi) s-au tot întâmplat de-a lungul scurtei noastre perioade de pluripartitism post-decembrist, aşa încât nu mă încearcă niciun fel de emoţie când văd cum nişte paraziţi bătrâni şi nechemaţi sunt căsăpiţi politic de alţi paraziţi mai tineri şi la fel de nechemaţi.

Ce îmi atrage însă atenţia şi mă face să iau aminte la baletul grotesc al celor din Partidul Social Democrat este modul pervers, ilegal şi iraţional, în care încearcă să-şi pună în practică dezideratele politice.

Prima mizerie flagrantă la care minţile schiloade ale membrilor Uniunii Social Liberale s-au scoborât a fost încercarea de înlocuire (rocadă... sic!) a domnului Geoană din funcţia de Preşedinte al Senatului României cu un alt membru al Partidului Social Democrat. Profitând de complicitatea liberalilor şi de numărul mai mare al senatorilor opoziţiei în aula Senatului la acel moment, sfidând regulamentele Senatului, logica şi bunul simţ, social-democraţii au crezut că vor reuşi să realizeze dintr-un vot tot ceea ce îi flatulase mintea Domnului Ponta, preşedintele Partidului Social Democrat. În realitate, calea cea dreaptă a revocării Preşedintelui Senatului este cu totul alta şi trece pe la o Comisie senatorială, în timp ce realegerea unui nou Preşedinte al Senatului este o cu totul altă chestiune, a cărei istorie începe odată cu demiterea Preşedintelui Senatului şi sfârşeşte cu un... alt vot.

Las la o parte inepţia termenului rocadă, care nu are corespondent în niciun regulament al Senatului, însă nu am cum să nu mă mir de primitivismul opoziţiei care frizează ridicolul vulgar prin actul absurd al aşa-zisei înlocuiri a Preşedintelui Senatului.

O a doua mizerabilă acţiune a celor de la Partidul Social Democrat aduce aminte de execuţiile politice din vremurile ante decembriste. Domnul Geoană, chemat să fie judecat de un organ intern al partidului la o oră prestabilită, ajuns cu cinci minute înainte la judecată, s-a trezit... deja executat de propriii colegi. Siderat, Preşedintele Senatului, fostul Preşedinte al Partidului Social Democrat, pseudo Preşedintele României (sic!) pentru câteva ore, s-a trezit încercând să-l convingă pe unul dintre cei mai slinoşi tineri social-democraţi, pe domnul Şova, că lucrurile sunt cam penibil mirositoare cu adunarea aceea şi cu intempestiva propunere de excludere din partid. Fără succes, însă! Şova şi-a pus făţăul de intelectual şi a bânguit nişte imbecilităţi legate de confirmarea invitaţiei. Nu a putut explica, însă, cum de o adunare programată la o anumită oră, la care au participat zeci de membri, s-a putut ţine cu o oră mai... devreme!

Să fie clar! Pentru mine nu contează nici cât negru sub unghie drama domnului Geoană. Nu dau doi bani pe acest semianalfabet care parazitează societatea de când s-a născut şi nu relatez acest fapt decât pentru a releva dispreţul cu care cei din opoziţie tratează regulamentele, legile, relaţiile interumane.

O a treia măgărie a opoziţiei, despre care voi scrie câteva rânduri, este relansarea laitmotivului suspendării Preşedintelui României. Uniunea Social Liberală (sic!), prin cei trei conducători ai ei, iau în derizoriu inteligenţa unei întregi naţiuni şi, uzată electoral de execuţia domnului Geoană, încearcă să distragă atenţia poporului stupid agitând înspre privirile lui bovine suspendarea prezidenţială ca pe o acadea.

Mă întreb: cât de proşti pot să ne creadă aceşti oameni perfect submediocri dacă, în încercarea lor de a disipa atenţia de la propriile icnete politice, se dedau la astfel de petarde comportamentale? Cât de disperaţi şi inabili pot fi nişte oameni care susţin că vor să fie administratorii vieţilor noastre, aşa încât să nu înţeleagă că singura posibilitate de a fi aleşi este aceea de a demonstra că sunt măcar nişte submediocri rezonabili, nişte ipochimene rebutate care măcar respectă legile, regulamentele, inteligenţa cetăţenilor?

În primul rând, ca de obicei, afirmaţiile Preşedintelui nu reprezintă o încălcare a Constituţiei.
Apoi, posibilitatea votării în Plenul Parlamentului a suspendării prezidenţiale este nulă, în condiţiile numărului obligatoriu de voturi pro şi a numărului de parlamentari ai opoziţiei.
În ultimul şi cel mai important rând, dacă hotârârea de suspendare iniţiată şi votată de către cei 322 de aventurieri bolnavi, în contradicţie şi cu avizul consultativ al Curţii Constituţionale, nu putea fi supusă controlului de constituţionalitate, acum, datorită unei legi girate chiar de insalubrul domn Şova, actul de suspendare emis de Parlament (în ideea că, prin absurd, ar putea trece la vot un astfel de act) este supus verificării constituţionalităţii lui. Asta înseamnă că, în lipsa avizului consultativ al Curţii Constituţionale prin care Curtea constată încălcări grave ale Constituţiei de către Preşedintele României, hotârârea Plenului Parlamentului nu va mai putea fi pusă în practică pentru că ea va fi atacabilă la Curtea Constituţională. Cum Curtea Constituţională nu poate da un aviz negativ la suspendare şi o decizie favorabilă suspendării pentru o hotărâre a Parlamentului care nu a ţinut cont de avizul iniţial al Curţii, îi anunţ pe această cale pe cei din opoziţie că, nu numai că nu au şanse acum cu fumigena lor, dar, chiar atunci când vor avea două treimi din membrii Parlamentului (să ne ferească Dumnezeu!), nu vor putea să-l suspende pe Preşedinte decât pentru ceea ce prevede Constituţia.

Această clasă politică, atât puterea, dar mai ales opoziţia, îşi dă proba imposturii în fiecare moment. Dacă cei de la putere sunt cangrenaţi de corupţia din teritoriu şi de imposibilitatea de a se reforma, cei din opoziţie, tributari aceloraşi metode medievale de guvernare a statului, din timpurile triste, deprimante, abia trecute, ale domnilor Iliescu şi Năstase, sunt, la rândul lor, o infecţie care supurează greţos şi urât mirositor.

Nu m-aş mira ca, aflând de la prea guralivul Preşedinte al statului că mulţi alţi reprezentanţi ai Uniunii Social Liberale, funcţionari locali, sunt pe făraşul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Uniunea Social Liberală, ştiindu-şi slăbiciunile, să fi lansat un semnal de intimidare prin intempestiva anunţare a suspendării Preşedintelui, la adresa procurorilor, poliţiei şi a serviciilor care se ocupă de prinderea acestor nenorociţi meschini şi păguboşi, deghizaţi în primari, consilieri locali, alţi funcţionari. Practic, printr-un gest politic grav, pe care opoziţia l-a dus deja în derizoriu, se încearcă nu numai o diversiune care să comute atenţia publică de la cazul Geoană, ci se lansează şi un avertisment către instituţiile care ar putea perturba activităţile productive ale primarilor şi baronilor Partidului Social Democrat. De altfel, domnul Ponta i-a avertizat pe cei din justiţie că nu-i va uita deşi, indiferent ce funcţie ar putea ocupa dumnealui în stat în viitor, dacă statul rămâne democratic, şansele domniei sale de a-i pedepsi cumva pe cei din justiţie sunt zero.

Una peste alta, aproape că nu există sens logic în ceea ce întreprinde Uniunea Social Liberală, totul reducându-se la un urechism politic de cea mai grotescă sonoritate. Lipsiţi de lideri reali, puternici şi înţelepţi, nepricepuţi în a oferi soluţii sociale şi economice, nereprezentând o alternativă, ci, mai degrabă, un alt rău, mai grav, mai lăbărţat, exponenţial mai otrăvitor decât actuala putere, opoziţia din România nu este altceva decât o maşinărie anacronică în care piesele stau strâmb, procustian, gata să sară în aer şi să se disipeze.