Un răspuns rapid, simplu, logic, de bun-simţ, este: nimănui. Aparent, nu există niciun motiv rezonabil pentru osârdia cu care sunt construite şi promovate personajele bălţate şi anoste cărora să li se ataşeze, pripit şi în total dezacord cu semantica, eticheta căzută în peiorativ şi în ridicol de vedetă. Cui să folosească târnosirea prin televiziuni şi prin redacţiile ziarelor şi revistelor a unor ipochimene care, afară de o artificială strălucire externă, nu dovedesc nici cele mai firave urme de miez, de profunzime, de spiritualitate şi raţionalitate? Cele mai multe astfel de fiinţe uluiesc doar prin deşănţata fatuitate cu care se exhibă şi se remarcă prin fenomenala neruşinare cu care astăzi îşi dau poalele peste cap şi mâine se arată indignaţi de peste capul poalelor altor pseudo vedete.

Şi totuşi, la o analiză mai aprofundată a fenomenului creării şi promovării cu obstinaţie a pseudo vedetei autohtone nu avem cum să nu observăm că există cel puţin două, trei motive pentru care acest marasm al gândirii şi simţirii este iniţiat şi perpetuat.

În primul rând este nevoia pseudo profesioniştilor care lucrează prin televiziuni de a-şi crea conlocutori disponibili, ieftini şi manipulabili, cu care să-şi umple orele de emisie alocate divertismentului de gen reality. Lipsiţi de idei, cu fonduri limitate şi presaţi de un public visceral, căruia i-au creat relexe de respingere pentru orice tip de informaţie care ar cere o minimă concentrare, realizatorii de televiziune (moderatori, cum li se mai spune), ei înşişi vedete mondene de mare succes, au strâns pe lângă dumnealor un număr dinamic de personalităţi, ivite din cele mai obscure unghere ale societăţii şi le expun prin rotaţie întru propriu folos.

Desigur, cele mai multe dintre aşa zisele scandaluri, în care, practic, suntem iniţiaţi în mahalagism, promiscuitate, trivialitate etc., sunt legate de chestiuni comune, banale, fireşti până la un punct, care devin de interes naţional doar în accepţiunea celor care se încăpăţânează să creadă că un divorţ, o păruială, un scandal etc., expuse la televizor alături de comentarii infantil-maliţioase reprezintă meseria pe care sunt chemaţi ei să o facă. Lor le sunt, deci, utili, în primul rând, crearea şi promovarea pseudo vedetelor.

Apoi, înţelegându-şi rolul de măscărici într-o accepţiune modernă a termenului (entertainer), cei care profită în cel mai oblu sens al cuvântului de pseudo vedetism sunt chiar fiinţele insipide, lipsite de consistenţă, afară de cea a conflictualităţii viscerale, bazate pe injurie şi calomnie şi susţinută prin aciditatea invectivei şi ambitusul vocal excepţional, care devin vremelnice pseudo vedete. Lor înselor îşi sunt folositoare prin faptul că reuşesc să-şi îndestuleze, fie chiar şi mizer, nevoia de a fi în centrul atenţiei, de a excela în faţa celor care, pe bună dreptate, nu le-au dat niciodată vreo şansă, nu le-au oferit nicicând credit.

Pentru aceşti nefericiţi nici nu mai contează faptul că se exhibă în modurile cele mai perverse, rămânând tributari, pe viaţă, ipostazelor groteşti în care s-au înfăţişat pentru bani puţini şi glorie îndoielnică. Incapabili de autocunoaştere, lipsiţi de educaţie şi de caracter, pseudo vedetele se trezesc în caruselul orbitor al notorietăţii şi îşi însuşesc unul dintre cele mai nocive şi aberante clişee care circulă în lumea mondenă: reclama negativă este tot reclamă. Nu are importanţă faptul că ele, pseudo vedetele, nu au istorie proprie, că în siajul faptelor lor recente nu există nimic demn de notorietate, de expunere, de ştiut, nu contează că sunt fiinţe banale, fără operă şi fără instrumentele care să işte măcar bănuiala că ele ar putea crea vreodată ceva demn de atenţia semenilor lor. Se reinventează periodic, perpetuându-şi notorietatea buboasă şi inutilă, prin aceleaşi exhibări groteşti, ca într-un refren obsedant al unui cântec... vulgar-amuzant.

Nu în ultimul rând, o altă categorie de fiinţe care profită de pe urma pseudo vedetelor este cea a televizacilor. Nu, nu toţi cei care urmăresc astfel emisiuni în care se băscăcărează (uneori la propriu) aceste personaje, demne mai degrabă de milă, decât de admiraţie, sunt într-o nevoie ajunsă la sevraj. Nu toţi cei care se abandonează unor astfel de emisiuni sunt în deplină rezonanţă cu ceea ce se (ne)întâmplă acolo. Cei care cu adevărat vibrează din străfundurile fiinţelor lor pentru ce i s-a mai întâmplat familiei Columbeanu, de exemplu, sunt acei nefericiţi ale căror vieţi sunt atât de serbede, încât singurele momente în care trăiesc cu adevărat devin cele în care televizează astfel de emisiuni. Lipsiţi de imaginaţie şi îngroziţi de ideea că televizorul s-ar opri şi ar fi nevoiţi să dea ochii cu realul lor pauper până la halucinant, incapabili de a gândi altfel decât pe orizontală şi fericiţi că televizorul nu le lasă răgazul să gândească în niciun fel, convinşi că ei înşişi ar putea fi oricând eroi ai emisiunilor pe care le urmăresc şi stăpâniţi de certitudinea că s-ar descurca de o mie de ori mai bine decât cei care se maimuţăresc pe ecran, îndestulându-şi, în ultimă instanţă, nevoia de a fi critici şi ei cu cineva, de vreme ce lumea întreagă îi tratează pe ei cu superioritate, cei mai păgubiţi beneficiari (sic!) ai existenţelor pseudo vedetelor sunt aceşti nefericiţi.

Iată cum, chiar la o superficială analiză, griurile, bejurile şi mai toate nuanţele de maroniu, se desfăşoară cu planturoasă ostentaţie peste ceea ce părea a fi negru,... sau alb, la o primă evaluare. La fel cu toate cârcotelile la care mă obligă afurisita asta de hipertrofiere a spiritului meu critic! Şi, cu toate astea, cohorte de-ar fi, răspunsul rămâne lacunar şi cuprinzător: nimănui.