Se întâmplă de multe ori ca într-o discuţie care priveşte calitatea unui produs mediatic să fie folosit ca argument ratingul. Emisiunile de televiziune, ziarele şi revistele, blogurile, cărţile, piesele de teatru etc. sunt considerate de succes atâta vreme cât sunt urmărite de un mare număr de oameni. Din punctul de vedere al unor aşa-zişi specialişti media, singurul parametru calitativ al unei emisiuni de televiziune - de exemplu - e ratingul, care, paradoxal, e, în realitate, un parametru cantitativ, oricât de dataliat ar vorbi el despre vârstele, statutele sociale, pregătirea profesională etc. ale celor care televizează emisiunea.

Eu nu numai că nu sunt de acord cu o astfel de interpretare, dar vin şi spun că, în condiţiile imbecilizării permanente şi susţinute a consumatorilor de media, ratingul crescut al unor produse media şi adiacente indică, fără excepţii, un nivel extrem de scăzut al calităţii mesajelor care ajung la destinatari. Cu cât sunt mai mulţi aceia care consumă un produs media, cu atât mai mult creşte probabilitatea ca acel produs să fie unul de proastă calitate, dacă nu toxic de-a binelea.

Alexandru Tocilescu vorbea despre obişnuinţa publicului de teatru autohton de a aplauda, indiferent de calitatea spectacolului pe care l-a văzut. Lipsit de spirit critic, de cultură dramatică, publicul de teatru român "este un public obişnuit să aplaude", jenat să caşte de plictiseală sau să se arate indignat de aberaţiile pe care nişte inşi submediocri le expun pe unele scene ale teatrelor de astăzi.

Există o propagare contagioasă a prostului gust şi a imposturii în rândurile publicului, ca noţiune generică, întreţinute de prostul gust şi impostura celor care produc şi expun. Relizatorii de emisiuni, jurnaliştii, literaţii, regizorii şi actorii, aproape toţi cei care ar trebui să reprezinte elita unei naţiuni, au obosit parcă să expună excelenţă şi, lipsiţi de presiunea unui auditoriu competent, au început să renunţe la exigentă, la calitate, la dorinţa de a se autodepăşi.

Ratingul ucide, încet-încet, calitatea. Dorinţa oarbă de câştig rapid şi facil împietreşte monstruos sufletele şi opacizează orizontul. Oamenii care ne-ar putea arăta reale sensuri existenţiale şi ne-ar putea învăţa metode prin care să descoperim singuri beneficiile înţelegerii esenţelor vieţii nu au priză la publicul spectator. Lipsiţi de modele şi de explicaţii care să-i ilumineze, marea masă de consumatori media îşi umplu vieţile intoxicându-se cu tot felul de produse otrăvite şi propagă, mai apoi, otrava inhalată. Iată cercul vicios!

Consecinţele sunt imediate. Abrutizată, incapabilă de judecăţi de valoare corecte, masa imuabilă a consumatorilor media de proastă calitate impune o anumită conduită socială care, departe de a fi propice performanţei, aplatizează cu brutalitate orice tentativă la calitate, închizând perfect cercul vicios despre care vorbeam.

Există, oare, soluţii? Cum putem face ca acea sută de mii de oameni care urmăresc emisiunile domnului Horia Roman Patapievici să câştige respectul, înţelegerea şi atenţia, celor două milioane de oameni care privesc Noră pentru mama? Mă tem că nu există soluţii şi că, schilodindu-ne şi mai mult sufletele, ne vom trezi vibrând autentic la produsele mediatice cu rating mare la care astăzi strâmbăm, pe bună dreptate, din nas!