Dintotdeauna am reuşit să îmi aşez pe categorii problemele existenţiale, aşa încât să nu fiu distras de la realizarea unor ţinte de nerealizările pe care le aveam în alte direcţii. Practic, atunci când mă apuc să fac ceva, mă aşez cu toată fiinţa pe făgaşul rezolvării cât mai optime a problemei pe care o am de rezolvat. Toate celelalte activităţi încetează să îmi mai ridice semne de întrebare în momentul în care mă concentrez pe un subiect, pe o temă, pe o activitate.

Ca şi când mintea mi-ar fi un uriaş fişier în ale cărui nenumărate sertare stau închise, aşteptând să le vină rândul, toate amintirile, gândurile, speranţele...

Desigur, ca fiecare dintre noi, am şi eu nenumărate probleme care se cer rezolvate sau care, imposibil de rezolvat, mă demobilizează la simpla trecere a lor în revistă. Sunt lucruri care nu ţin de mine şi pe care nu le pot influenţa în niciun fel sau, mai rău şi mai întristător, sunt lucruri pe care le-aş putea influenţa cu preţul abdicării de la ţinuta mea, de la morala mea, de la principiile mele...

Odată cu venirea vremii friguroase problemele încep să îmi pară din ce în ce mai nesuferite şi, în lungile perioade de angoasă, mă trezesc deschizând mult prea des sertarele cu nefericirile mele, fapt care mă adânceşte şi mai abitir în melancolie.

Iei mi-am cumpărat alte două creioane şi o ascuţitoare. Ca un şcolar. Merg destul de des la librărie şi mă simt destul de jenat de faptul că petrec acolo multă vreme, răsfoind cărţi, fără să cumpăr nimic. Vânzătoarele (trei) mă urmăresc circumspecte şi se comportă cu nonşalanţă ca să-mi arate că nu se tem de mine, dacă-oi fi vreun hoţ de cărţi. Creioanele îmi sunt de trebuinţă fiindcă îmi place să scriu lungi texte de mână pe foi veline A4. Scriu cu plăcere şi, deşi nu am talent, desenez cu plăcere. Fac crochiuri. Schiţe cu modelele pe care aş vrea să le sculptez şi pe care, cu părere de rău, ştiu că nu voi apuca niciodată să le transpun în artifacte.

Mă gândeam să filmez în câteva minute modul în care reuşesc să umplu cu cuvinte şi cu desene o pagină. Să fac treaba asta timp de un an, ori de câte ori "mă apucă" nevoia de olografie sau/şi de desen şi să încherb un serial căruia să-i spun... nu ştiu cum... Apoi să mă aşez cuminte sub plapumă, într-o următoare iarnă criminală şi să mă mir de cât de bine ştiu să le mai aşez pe foaie. Gândurile, imaginile, vocabulele... Pentru că mie mi se mai întâmplă să ajung să mă minunez de cât de bine sau de rău am aşezat lucrurile, fiinţele, oamenii, în scrierile şi în desenele mele.

Este iarnă uscată şi se apropie anul 2012. Stau prea mult printre sertarele mele cu probleme şi lumea se pregăteşte de un sfârşit care se anunţă cam nevolnic. Tot mai bine de lume decât de mine. Luciditatea nu-i un avantaj atunci când îţi treci în revistă problemele!